Cu iubirea e ca la loterie. Miza e atât de mare, încât nu te poți opri din jucat. Deși ești dezamăgit în
repetate rânduri, nu te lași bătut și tot încerci, încerci, încerci. E totul sau nimic.
Unii renunță să mai joace pentru că, după două încercări eșuate, nu mai cred că vor câștiga jocul ăsta.
Alții joacă, dar cu ideea ca nu vor câștiga niciodată. Pur și simplu o fac, de plictiseală, poate, poate. Alții
nici nu speră să câștige, o fac doar din dorința de a se distra. Și se distrează, frate! Mai sunt si cei care
nu reușesc să prindă premiul cel mare, dar l-au câștigat pe cel secundar și.. nu se pot plânge. Se putea și
mai bine, dar se descurcă cu ce au. Cel puțin pentru o perioadă de timp. Apoi vor trebui să intre din nou
în joc, pentru că au dat de gust.
Și mai sunt și cei care au câștigat.
De ce cred că iubirea este ca o loterie? Pentru că nu ai nici un plan exact pe care trebuie să-l urmezi ca
să câștigi. Nu prea ai nici o strategie pe care o poți aplica să ajungă la tine premiul mai repede. Știi doar
că miza e atât de mare, că te va rezolva pe viață. Trebuie doar să încerci. Și da, adevărul este trist, unii
chiar nu câștigă niciodată. Și nici nu au un motiv pentru care se întâmplă asta.
Nu prea îți dă speranțe faptul că ți-am comparat sufletul pereche cu loteria, așa-i? Eu spun că depinde
doar din ce unghi privești lucrurile. E un joc, de care te bucuri cu ochii închiși. Poți controla iubirea, așa
cum poți controla un venit pe lună satisfăcător. Unii se pot juca și le pică din cer. Alții muncesc pe brânci
pentru asta.
De aici și speranța. Că mai există o cale, alta decât norocul chior. Și mulți câștigă. Într-un fel sau altul.
Diferența sta doar în întrebarea de la finalul jocului, când ai premiul în fața ta. Și poate fi: “Doamne, ce-
am făcut ca să te merit?” sau “Tu oare știi cât de mult am luptat ca să te pot ține acum în brațele mele?”