Nici ca viciu nu te-ai descurcat. Deloc.

Voiam să mă las de țigări și de tine. M-am lăsat doar de tine. Nici măcar ca viciu n-ai făcut treabă bună.
Mai aprind cate o țigară din când în când, mă ajută să nu te mai văd că deh.. scot fum gros de-l poți tăia
cu un cuțit. Să nu te mai văd cum stai încă pe fotoliul din sufragerie. Ca o stafie flămândă. N-am crezut
vreodată că o fantomă poate la un moment dat să nu mă mai sperie. Dar în schimb să mă dezguste?
Mai rău decât a doua scrumieră plină de chiștoace și o gumă mestecată deja. Am vrut să învăț ce
înseamnă iubirea, nu ura și nici disprețul. Am vrut să gust din prețuire, nu din umilire. Mi se încleștează
maxilarul și aproape că-mi încrunt toată fruntea de amar ce e. Ca un paracetamol lăsat să se topească în
gură ca un mentosan. Ești ca o pastilă de-aia nasoală, de-i dai și cu apă și Cola și tot îți rămâne în gat.
Amar. Ca mucegaiul. Ca igrasia aia proastă de tot o cureți și nenorocita aia tot apare printr-un colț al
casei. Și nu dispare. Cred că mă și mut.
Să nu uit să-mi iau țigările. Dar pe tine te las să bântui acolo în continuare. Mai bine o tuse urâtă
dimineața decât o inimă bolnavă, fără puls și o minte înnebunită de tot. Că asta fac stafiile, se distrează
înnebunind oamenii. Doar că mie nu mi se mai pare amuzant demult.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *