Când iubești te legi de orice speranță. Vezi potențialul în omul de lângă tine și speri să creșteți frumos
împreună, să evoluați spre bine și să nu vă mai întoarceți vreodată la rău. Însă atunci când unul trage
înainte și celalalt rămâne în trecut, te îmbeți cu apă rece. Și-ar trebui să-l lași în trecut. Și să-i respecți
dorința de a rămâne acolo. Și-așa vine momentul în care se duce iubirea. Pentru că te-ai săturat să tot
aștepți să fugă din trecut și să vadă cât de mult îl vrei în viitorul tău.
Când iubești, vezi doar binele. Chiar și în întuneric, tu vizualizezi în mintea ta lumina de la capătul
tunelului. O vizualizezi atât de clar și o urmezi. Atât de mare e dorința să ajungi la mal, în loc sigur, atunci
când apar ape tulburi în mijlocul oceanului. Refuzi să vezi ce-i rău și privești doar binele. Nici nu-i de
mirare că astfel se tot acordă șanse la infinit, până la prostie și naivitate. Vezi omul de lângă tine la un
nivel atât de înalt, chiar mai presus decât tine. Pentru că îl iubești mai mult decât pe tine. Și de cele mai
multe ori, chiar și o firmitură apare ca o întreagă fabrică de patiserie, prin ochii tăi. Unii sunt într-adevăr
comori, însă alții chiar sunt doar firmituri.
Atunci când iubești, îl vezi pe celălalt ca pe cel mai de preț și voloros lucru pe care Dumnezeu l-a adus în
calea ta. Și îl iei așa, și cu bune și cu rele. Dacă nu crede în el, crezi tu pentru amandoi. Când nu se
consideră suficient de bun, îl forțezi să se vadă prin ochii tăi. Să se iubească prin inima ta. Când vine
dintr-o lume toxică îl lași să respire aer curat prin plămânii tăi. Până uiți să mai respiri tu. Ii lași tot aerul
tău și toată ființa ta.
Da, atât de mult iubim. Și ar trebui să o facem să merite și să nu uităm că, dacă va pleca, o va face fără
tine, dar va lua tot universul tău. Dacă mintea își pune semne de întrebare, n-ar trebui să mergi mai
departe. Pentru că adevarul este că totul s-ar putea sa fie doar în mintea ta. Și ar trebui să te trezești la
realitate. Iubirea amplifică speranțele. Te încurajează să vezi doar binele, să ierți chiar și acolo unde e
călcat tot în picioare, să dai șanse unde deja s-a terminat filmul.
Dar abia atunci când iubirea dispare, abia atunci reușești să privești adevăratul “el”. Cine este și ce vrea.
Te uiți în ochii lui, sperând să găsești căldura și familiarul de altădată. Și nu vezi decât un străin. Vezi
doar unul din mulțime. Doar un om care nu mai înseamnă nimic. Care ar putea să-ți facă rău ca oricare
alt străin, dacă te vede noaptea, singură pe stradă. Poate unul de care ar trebui să te ferești. Și-atunci e
trist. Pentru că uiți de ce l-ai iubit. Când iubirea dispare, te întrebi cum de ai crezut în binele dintr-un om
care-ți făcea rău. De ce chipul lui era primul lucru pe care voiai să-l vezi dimineața. Știi doar de ce îți
apare de fiecare dată când vrei să adormi. Și ai vrea să dispară, să poți scăpa în final de insomnii.
E atât de trist.