O poveste ridicolă, care se ia la kilogram.
El mi-a zis că nu-și mai simte fața, iar eu i-am zis că nu-mi mai simt inima. De asta sunt astă seară într-o
încăpere plină de fum și oameni. Îmi tot repetai încontinuu că sunt frumoasă. Și mi-ai cerut prietenia,
clasic, frumos, cum se facea în clasele gimnaziale. Măăăi! Tu mă vrei aici pentru toata viața, ori vrei ceva ce.. în cazul de față ar încălca articolul 218 al Codului Penal. Dar mie îmi plac, în schimb, tatuajele tale.
Tu ai să-mi faci bine ochilor în seara asta, nu inimii. Uimitor de câte ori mi-ai spus cuvântul “întotdeauna”
în câteva ore. Mai mult decât și-ar fi dorit-o experiența mea cu tine. Ce de îmbrățișări sălbatice! Câte
jurăminte emoționante! Cred că am și plâns cel puțin o dată. În fine, vreau să merg spre casă.
Când am plecat, n-ai înțeles de ce dau cu piciorul unei posibile relații de dragoste.. ca în povești. Din
gura ta ieșeau toate miasmele pe care un om le poate suporta fără să leșine. Și toate aburelile pe care o
femeie le poate auzi fără să izbucnească în râs. Ți-am zis că duhnești a alcool. Suntem facuți din sticle
de vin în seara asta. Și sticla nu rezistă, e prea fragilă. Astfel merg lucrurile în marș forțat atunci când
sudul dorește nordu. Și invers.
Îmi amintesc ca acum noaptea rece, fumul de țigară ce-mi era îmbibat în cămașă, râsetele ostenite ale
oamenilor din jur, zidurile înalte ce-mi arătau drumul spre casă.
Dar iată-mi curajosul, cum aleargă, împleticindu-și picioarele, după mine.
M-ai întrebat intrigat: “Cum adică din sticlă? Adică o să ne spargem des?”
Iartă-mi râsul isteric, dar s-a potrivit de minune replica ta. Ne-am întâlnit sparți, de asta nu-ți simți fața.
De asta, n-am să te mai țin minte mâine.