Astăzi am zis “Gata!”. Astăzi mi-a ajuns și am spus “Destul!”. Oricum nu puteam duce mai mult de atât.
Nu mai pot duce atât de mult amar. Nu mai pot merge ținându-mă de pereți. Nu mai suport să văd prin
ceața lacrimilor. Îmi doresc să văd clar din nou. Mi-e dor să văd culorile. Mi-e dor să privesc cerul din
nou. Și mai ales, mi-e dor să-l văd fără nori. Mi-e silă de imaginea distorsionată văzută printr-o sticlă de
vin ieftină. Am auzit că alcoolul e otravă. Și-am fost de acord că-l beau pentru că sunt lucruri în mine pe
care vreau să le omor. Și asta am făcut. Mai mult de atât ar fi trebuit să mă distrug pe mine. Și nu meriți.
Uitasem o vorbă pe care mi-o spunea mama mereu: “Cine te face să plângi nu merită lacrimile tale, iar
cine merită, nu te va face să plângi.” Dar uite, nu poți rămâne rațional în unele momente. Nu prea îți poți
auzi gândurile când sufletul îți urlă disperat. Trebuie să-l lași, să-și ducă spectacolul la bun sfârșit. Pentru
că eu singură l-am dus acolo, l-am deschis, ți l-am pus în mâini, deși trecutul m-a avertizat deja ce vei
face cu el.
Astăzi e ziua în care am încetat să-mi mai fie milă de alții, mai mult decât mi-e milă de mine. M-am
atacat singură și mi-am intoxicat mintea, încercând să găsesc răspunsuri care să te scuze în continuare
pe tine. Să găsesc o variantă prin care să te iert, învinovățindu-mă pe mine, fără pic de milă.
Pedepsindu-mă fără milă. Pentru ce? Nici eu n-am găsit un răspuns. Și-atunci am inventat unul: pentru
că am iubit mai mult decât ar fi trebuit. Pentru că am sperat că lucrurile se vor schimba. Pentru că am
crezut în bine acolo unde nu exista așa ceva. Dacă am început prin a mă minți singură, așa am să o și
închei.