Adevărat. De la iubire la ură nu este decât un pas. Când lucrurile se adună și fiecare strânge atât de multe înțepături până ajunge să dețină propriul venin. Și-l folosește cu atât de multă măiestrie să-l otravească pe celălalt. Să strige cât îl țin plămânii, fără coerență și remușcare, poate, poate ies toți demonii adunați atâta timp. Și-atunci realizezi că doar ce ai avut și tu parte de povestea de care se tem toți. Care te-a transformat, de fapt, din înger în demon.
Cazul clasic dintre vulcan si tornadă, iar orice revedere zguduie încăperea din temelii. Iar cel mai trist moment durează de fapt două secunde. Când confruntarea vă face să vă priviți în ochi. Nu mai mult de două clipe amorțesc momentul. Două secunde până când furia prinde viață din nou, te agață puternic cu ghearele de obraji și-ți mută capul în altă direcție. Două secunde să te întrebi: cum ați ajuns aici?! Două secunde să îți amintești: iubeam chipul ăsta. Iubeam ochii ăștia. Era primul lucru pe care voiam să-l văd dimineața. Era singurul lucru care-mi colora lumea. Și acum e lucrul pe care-l detest cel mai mult. La care nu mă pot uita mai mult de 2 secunde. O secundă te-ar lăsa cu dor, iar 3 secunde, cu dezgust. V-ați promis că va ține pentru totdeauna, dar v-ați rupt singuri unul de celălalt. Puteați jura că nimeni nu mai iubește cum v-ați iubit voi, iar acum nu sunteți cu nimic mai speciali decât restul neghiobilor care au aruncat iubirea la gunoi. Ca voi nu mai era nimeni. Aveați tot, avându-vă unul pe altul. Si acum nimic. Lame ascuțite pe limbă și ceață în minte.
Cum faci să ajungi din nou străin de cineva care ți-a văzut sufletul și l-a avut în palme? Ei bine, atunci când ura a învins dragostea, ții în continuare pistolul la tâmplă! Și tragi.